Tech Lolz: Scurtul pelerinaj al unei fete în jocuri de cursă lungă

Salut, cetățeni digitali. M-am decis că în această perioadă a sărbătorilor să trăiesc periculos, așa că m-am gândit să mă arunc în oceanul pasionaților de gaming și să mă las dezmembrată cu grație pentru cuvintele pe care urmează să le scriu (colegii mei deja m-au certat, am antrenamentul făcut). Dar să trecem la subiect și anume, la experiența mea cu jocurile. Care este foarte scurtă. Aproape inexistentă... carevasăzică nu e deloc. Voi fi sinceră până la capăt: eu nu mă joc, doar mă uit la alții cum se joacă. Îmi iau un kilogram de prăjituri, mă scufund într-un fotoliu și stau ca un stalker dubios și mă uit la alții cum se joacă de parcă m-aș uita la ultimul Avengers. Și iată la ce m-am holbat până acum...

Nu e la nivel!

Problema nu este că nu îmi place să mă joc, ci că îmi este teamă să mă apuc să mă joc, fiindcă știu că viața și cariera mea vor deveni una cu neantul odată ce pun mâna pe un personaj și trebuie să îl duc la nivelul 120+. Mă voi metamorfoza într-o husă umană de scaun. Nu foarte productiv, așadar.

De pildă, primul joc la care m-am uitat cu zilele este Minecraft. Și în timp ce toate zguduielile alea pixelate de personaje nu mi-au provocat nicio reacție, sindromul meu obsesiv compulsiv a făcut supradoză de serotonină la toate construcțiile pe care le poți face pe suprafețe infinite. Dacă eu mă apuc de jocul ăsta, probabil voi reconstrui decorul din Interstellar într-o cameră din Inception, care la rîndul lui va fi pus într-o cameră din Friends. Mi-aș irosi toată viața construind clădiri simetrice, orașe simetrice, țări simetrice, continente simetrice. Probabil aș face și deșertul Sahara fir cu fir de nisip. Nu mă lăsați să fac asta!

Sursa: heavy.com

Ce-i cu moda asta cu dragoni?

Numele meu este Olivia și nu m-am jucat niciodată World of Warcraft. M-am uitat la el, dar nu m-am lipit de acțiune. Ce drăguț, creaturi care aleargă prin boscheți, adună leuștean, vânează chestii dubioase care par să fie niște animale cu personalități multiple și toată lumea vrea un dragon înainte să ajungă la nivelul 85.

Nu înțeleg. De ce mai avem jocuri care ne învață să vânăm și să mâncăm buruieni în 2016? Carnea e la supermarket. O cumperi, nu o alergi printre raioanele de tampoane și detergent. Vreau și eu un joc care mă învață să alerg după autobuz, să îmi plătesc taxele și cum să găsesc de lucru fără să fiu sclav în vreun birou fără geamuri.

Sursa: www.fanpop.com

Tot ce îmi doream era să mă joc Minesweeper

Pe bune, tot ce îmi doream în 2001 era să mă jos Solitaire și Minesweeper în ora de Informatică. Dar cine avea loc de toți colegii mei care se băteau pe calculatoare ca să se joace Counter Strike. Nu exista nimic altceva pe planetă. Erai ori terorist ori contra-terorist și dacă voiai să atragi atenția vreunui băiat, trebuia să te îmbraci în camuflaj și să îți pui la punct vocabularul secret.

Sursă : en.wikipedia.org

Chiar nu mi-a plăcut să mă uit la Counter. Prince of Persia era mult mai cool pe vremea aia. Probabil pentru că acolo măcar scopul era să salvezi prințesa.

Și apoi mi s-a înfipt o săgeată în creier

Slavă cerului că există 9GAG, altfel am îndoieli că aș putea astăzi să port vreo conversație cu un gamer. Valul de meme-uri cu săgeata în genunchi a fost mai popular ca Ice Bucket Challenge, dar pentru mine Skyrim este un World of Warcraft cu grafică minunată și care speram eu că durează mai puțin și că face și altceva decât făcea WoW, dar nu prea. Ca să nu mai menționăm faptul că am impresia că toate personajele din joc au deficiențe de vedere, căci nu se uită niciodată unde trebuie.

Concluzie

Mă voi întoarce la jocurile mele de pe mobil. Hex, Blackstone Mysteries, QuizUp… lucruri cu mai puțină literatură în spate, pentru că este evident că eu am ce căuta într-un MMORPG la fel de mult cum are ce căuta o lasagna într-un vulcan. Dar e mișto să stai ca un Creeper în fotoliu și să ronțăi la covrigi și chipsuri, cât se joacă altcineva. Las lista deschisă pentru oricine oferă fotoliu și sesiuni de joc. Momentan caut pe Fallout. Avem?